Doi a unsprezecea două mii nouă. Toată ziua nu am mâncat nimic. Am uitat... Am plecat de la muncă direct către casă, cu bicicleta împachetată sub braţ, urcată în troleul' 7... Cobor la Cocoşul cel de Aur, pornesc spre casă, mă întorc şi îmi cumpăr şireturi. Maro.
Ajung acasă, mă învârt ca un titirez, nu fac nimic. Că nu-s în stare... Mă apuc să îmi calc frumos cămaşa albă, costumul negru,cravata neagră... Glumesc cu frate-mio' şi cu cumnata... trece vremea, urc în maşină şi plec ca să o iau pe mândra mea din Mărăşti. Ajuns mult prea repede, mă gândesc eu să sun la restaurantul de la Someşul Cald, unde trebuia să se petreacă toată acţiunea. Răspunde doamna, italiancă, stâlcind drăgălaş minunata limba română... Aflu surprins că restaurantul e deschis numai "sabato si domenica" şi încep să intru în panică. Ne liniştim, ne relaxăm, calm, ca la inundaţii, vorba lu' frate-mio'...
Merg şi cumpăr un superb buchet de (37) trandafiri albi, îmi iau mândra, se schimbă mândra în haine mândre şi hotărâm să mergem la Restaurant Gilău, lângă lac. Ajungem acolo, ger mare, lună plină, obeză de-a dreptul, stele frumoase pe bolta îngheţată... Ne aşezăm la o masă chiar lângă geam ca să vedem lacul, dar lacul nu se vedea... era întuneric. Comandăm papa bună (trec peste detalii ca să nu salivaţi pe tastatură) iar la un moment dat mă scuz că trebuie să găsesc baia... Plec şi mă opresc la chelneriţă, îi dau cutiuţa cu pricina şi o rog să o aducă la masă după ce ne serveşte desertul. Mă întorc la masă, mă iau toate palpitaţiile, nu mai aveam aer... dau vina pe faptul că am mâncat prea mult...
La un semn discret, văzut printre frunzele unui ficus mărişor, apare chelneriţa şi ne pune inelul pe masă. Cutiuţa era aşezată pe o farfurioară mică de rubin, în formă de inimă, pe nişte petale roz de ("cum le zice la florile alea din Olanda...?") lalele...
Mândra mea a rămas mută, ne-au dat lacrimile la amândoi, i-am pus inelul pe deget, i-am spus că vreau să mă trezesc în fiecare dimineaţă cu ea în braţe şi că o iubesc. Iar ultima întrebare a fost: "Vrei să fii soţia mea?" Iar răspunsul a fost un "Da!" hotărât, zic eu...
O jumătate de oră eu nu am mai avut aer şi voiam să ies, dar ea nu putea să se ridice de pe scaun fiindcă tremura toată... Palpitaţiile m-au ţinut până a doua zi către seară, iar euforia mă ţine şi acum surescitat...
Vorba tuturor: "Să fie într-un ceas bun!"
