Sclipiri de zâmbet şi iubire,
Speranţe scurse-n ploaie, lin…
Ecou de gingaşã-amintire
Şi pace de-absolut divin…
Copilã, tu, ce mângâi firav
Şi ruşinos… un gând ferice
Fãr’ sã-l atingi… de frica-aceea:
“Dacã-l trezesc, oare ce zice?”
Aşterni pe-obraz gropiţa dulce
Ca un lãcaş sfinţit de lacrimi,
Ascunzi privirilor curioase
Un suflet neatins de patimi…
Tu… dulce vis în miez de noapte
Asculţi… iubeşti… şi-aştepţi
Doar douã şoapte…
Dormi…
De o vreme a început mult aşteptatul Festival Internaţional de Film Transilvania, sau, cum zicem noi in Ardeal, “o’nceput TIFF-u!” Am avut bucuria de a savura câteva din filmele prezente anul acesta şi mă arăt extrem de mulţumit de calitatea acestora. De la Nunta la ţară, prin Bahrtalo, Australia, ajungând la Cealaltă Irina, fiorul peliculei de festival m-a pătruns de fiecare dată.
Imaginaţi-vă Republica plină la Bahrtalo, lumea intrând în sală chiar şi după începerea filmului; pentru dregerea fluidelor şi a emoţiilor, înainte de intrarea în sală, la toaleta pentru băieţei, inundată dealtfel, am avut onoarea de a fi alături de Lali, gaborul, ţiganul, naturalul şi excelentul personaj principal al filmului… Cum la buda fetelor era full, ne-am trezit invadaţi pe postata noastră de către zăpăcita mică cu râs iconfundabil din Zorki… Detalii…
Film la care sala a aplaudat de câte ori a simţit nevoia (şi, tulvai Doamne’, multă nevoie o fo’…), cu un umor simplu, natural şi irezistibil; un Lali pe ecran identic cu Lali din crâşmă sau de pe pietonală… Sesiunea de întrebări şi răspunsuri a mai smuls cu uşurinţă hohote din sală, precum şi voturi din partea publicului…
Nu mai detaliez restul filmelor;
Celor care sunteţi în Cluj vă recomand să profitaţi de ultimele două zile de TIFF. Merită!
De ajuns pentru azi!
E ora 1.34 noaptea… nu am somn şi taman a început o frumoasă furtună. Cerul tuşeşte ca un bass după un chef prelungit, după multă bere şi un pachet de Kent, iar fulgerele mă fentează de fiecare dată ca să zâmbesc, crezând că sunt fotografiat…
Îmi amintesc cu drag (cand încep cu aceste cuvinte, s-ar putea să mă cam întind la poveşti…) de felul în care percepeam ploaia, mai ales furtunile, când eram mititel… Mi se făcea pielea de găină, dar nu de frig şi nici de frică, ci datorită unei anumite plăceri de a privi fascinat ploaia în toată splendoarea ei…
Luam toate jucăriile şi toţi pantofii de pe prispă şi îi acopeream cu preşul de la intrare, după care, dacă eram singur şi nu mă vedeau ai mei, o luam la fugă printre stropii ce cădeau cu ciudă… Porţia de bătaie o luam mai târziu, când intram ud leoarcă în casă şi trebuia să îmi schimb hainele cu altele uscate… Dar merita…
În cazul în care eram înăuntru, stăteam cu nasul lipit de geam şi cu ochii holbaţi mai ceva ca ai celor doi iezişori din povestea cea cu capra… La fiecare fulger făceam câte o cruce, dar mai mult preventiv, ca următorul să nu fie prea aproape de mine…
Priveam cum cei cinci tei imenşi (dar mai ales bătrâni) din curte se mişcau ameninţător unduiţi de forţa vântului şi aşteptam din clipă în clipă “să se ia curentu’ ”, aşteptare care, din nefericire, mai de fiecare dată era încununată de succes…
Deja e ora 1.56 şi se pare că ploaia îşi face şi efectul de doică… mi se închid ochii…
Ploaie bună şi somn uşor!
